Un băiat transgender care trecea la viața de fată se răzgândește
La 13 ani, Patrick a primit estrogen pentru a opri pubertatea. La 14 ani a realizat că e băiat — acum a rămas cu sâni și oase sudate din care nu va mai crește niciodată.
Prezentare Generală
Adolescentul australian Patrick Mitchell, diagnosticat cu disforie de gen la 12 ani, a trăit doi ani ca fată cu estrogen început la 13 ani. La 14 ani s-a reidentificat ca băiat, dar are acum sâni permanenți și structură osoasă modificată, necesitând o operație de îndepărtare a sânilor în Coreea de Sud.
Rezumat Complet al Videoclipului
Adolescentul australian Patrick Mitchell, acum în vârstă de 14 ani, a trăit ultimii doi ani ca fată, după ce a fost diagnosticat cu disforie de gen la 12 ani. În Camden Market din Londra face din nou cumpărături de haine „băiețești”, explicând că se identifică acum pur și simplu ca „un băiat și o fată”, dar mai ales ca băiat. Estrogenul pe care l-a luat de la 13 ani i-a lăsat schimbări permanente – sâni vizibili și structură osoasă modificată – așa că poartă topuri largi pentru a-i ascunde. Patrick spune că amintirile fizice sunt „nu prea utile” acum că sentimentul lui de sine s-a schimbat, iar el și mama lui, Allie Mitchell, planifică o operație de îndepărtare a sânilor în Coreea de Sud, unul dintre puținele locuri dispuse să opereze un copil de 14 ani. Allie povestește că, la trei sau patru ani, lui Patrick îi plăcea să se îmbrace în haine de fete și a cerut odată să meargă la un medic „ca să fie transformat în fată”. Ea a respins asta ca pe o fază, până când, la 12 ani, el i-a spus că se simte ca o fată blocată într-un corp de băiat și a început să aibă o suferință severă: atacuri de panică, gânduri suicidare și amenințări că va fugi de acasă dacă nu poate avea acces la blocanți ai pubertății. Cum clinicile publice indicau așteptări de trei luni, Allie a început să-i dea lui Patrick propriul ei estrogen la 13 ani, urmărind să oprească creșterea rapidă și masculinizarea. Radiografiile din spital au confirmat că oasele lui se sudau după un tipar feminin, iar Patrick a simțit inițial ușurare și fericire, crezând că este pe calea cea bună spre a deveni fată. Pediatrul din Sydney, profesorul John Whitehall, critică graba spre tratamentul medical, argumentând că majoritatea copiilor cu disforie de gen „o depășesc” și că prescrierea de estrogen este „experimentală”, nu bazată pe dovezi. Susține că ratele tot mai mari de diagnosticare reflectă contagiune socială, nu prevalență reală. Patrick, însă, nu etichetează profesioniștii drept „greșiți”; spune că au aplicat cele mai bune cunoștințe disponibile la acea vreme și că tranziția a fost „ceea ce aveam nevoie atunci”. Acum vrea pur și simplu să „fie normal”, să aștepte cu nerăbdare să înoate fără tricouri largi și să trăiască „ca orice alt copil”. Allie, recunoscând momentele întunecate și schimbările fizice ireversibile, spune că nu are regrete: „Să-ți vezi copilul zâmbind, el este atât de fericit și încrezător acum.”