Misoginie internalizată a condus la tranziția mea
Am crezut că testosteronul mă va transforma în bărbatul pe care îl idolatrizam. În schimb, m-a lăsat cu cicatrici, infertilitate și încă femeie — una care a lăsat misoginia să-i sculpteze corpul în loc să-i vindece mintea.
Prezentare Generală
Waffling Willow, o persoană detranziționată, explică cum resentimentul din copilărie față de mama sa și hărțuirea repetată de către fete au învățat-o să urască feminitatea, determinând-o să caute o scăpare prin tranziție. Ea vede acum tranziția medicală ca pe o modalitate acceptată social de a fugi de condiția de femeie, mai degrabă decât o identitate adevărată.
Rezumat Complet al Videoclipului
Waffling Willow, o femeie care a renunțat la tranziție și și-a relatat experiența într-o serie în mai multe părți intitulată „Pagube ireversibile”, revine pe canalul ei după o scurtă pauză pentru a explica cum misoginia internalizată – și nu identitatea de gen înnăscută – a pus-o pe calea de a se identifica ca transgen. Ea începe prin a recunoaște că, până de curând, a dat din ochi la expresia „misoginie internalizată”, asociind-o cu retorica feministă marginală. Cu toate acestea, conversațiile cu privitorii și discuțiile lungi și sincere cu mama ei au forțat-o treptat să confrunte gradul în care a absorbit disprețul față de feminitate și l-a întors împotriva ei însăși. Willow vede acum acel dispreț ca motorul emoțional care a condus-o să încerce să scape complet de condiția de femeie. Ea crede că rădăcinile acestei probleme au fost puse în copilărie. Tatăl ei nu dorea niciodată copii și, conform poveștilor familiale, a preluat rolul de „bunic distractiv”, în timp ce a lăsat responsabilitățile reale de părinte pe seama mamei sale. Willow și frații ei au fost atrase în mod natural de părintele permisiv, lăsând-o pe mama lor să joace rolul de disciplinar. Mesajul mai puternic era inconștient, dar incontestabil: bărbații sunt ușori și demni de iubire; femeile sunt pretențioase și, prin urmare, disprețuite. O serie de amintiri mici, dar dureroase – tatăl ei refuzând să-și scadă volumul muzicii când mama a cerut, plecând furios când ajutorul la teme a devenit „prea greu”, batjocorind-o pentru că nu putea pronunța cuvântul „buze” pentru că îi părea „prea intim” – au întărit asocierea masculinității cu confortul și femininității cu rușinea. Când tatăl ei a permis ulterior unei noi prietene (acum soție) să întrerupă contactul cu copiii săi, resentimentul lui Willow s-a îndreptat direct către femei: noua soție era „cea care a distrus familia”, în timp ce complicitatea tatălui ei a fost în mare măsură iertată. Dinamica școlii a consolidat acest model. O prietenă intermitentă pe nume Rhi a batjocorit-o public – mai întâi prin a scrie o glumă grosolană despre „vagina” pe desenul lui Willow, apoi prin a „fura” o fată nouă și a o exclude pe Willow. Alte fete i-au adus cruzimi aleatorii („înghite-ți saliva” când a spus că îi este sete sau batjocorind-o pentru că avea o pasiune). Deoarece aproape fiecare agresor purta o față feminină, Willow a concluzionat că răutatea este o trăsătură feminină. A încercat să fie „una dintre băieți”, a eșuat și apoi a descoperit narativele transgen pe internet. Tranziția, și-a dat seama ulterior, oferea o scăpare acceptată social: „Aceasta este calea mea de a fi prietenă cu băieții, de a scăpa de toate aceste probleme din trecut și de a trăi viața fără probleme.” Willow încheie cu două concluzii importante. În primul rând, atribuie „iertarea radicală” – în special față de mama ei – pentru dizolvarea unui resentiment suficient de mare încât să poată privi în cele din urmă propria misoginie internalizată fără o ură de sine reflexivă. În al doilea rând, aplaudă recenta val de fete și femei care se complimentează în loc să se concureze, susținând că această nouă bunătate este antidotul credinței otrăvitoare conform căreia feminitatea însăși este un defect.